Intr-o carte recenta, Whose Freedom? The Battle over America’s Most Important Idea (Farrar Strauss and Giroux, New York, 2006), George Lakoff, profesor la Berkeley si autor a nenumarate texte despre rolul cognitiv al metaforei, explica, in contextul unei ample discutii a ideii de libertate, cit de dependent este felul nostru de a judeca lucrurile de asa-numitele „cadre“ (frames) sau sisteme de referinta in care se formeaza conceptele si de structurile metaforice ale gindirii.
Etapele rationamentului sau sint urmatoarele: conceptele sint create in mod direct la nivelul contactelor neuronale. „The concepts we think with are physically instantiated in the synapses and neural circuitry of our brains“. Gindirea este un proces fizic si a invata un cuvint implica o modificare a structurii noastre cerebrale: „thought is physical... learning a word physically changes your brain“. Corolarul acestei constatari este ca, in mare parte, gindirea noastra nu este accesibila actului de „introspectie constienta“, concluzie care la rindul ei duce la observatia esentiala „thus, you may not know your own reasoning process“! (ibid.). incarcatura semantica deplina sau semnificatia intr-un plan sau altul (etic sau politic, spre exemplu) a conceptului se realizeaza intr-un proces posterior acestui prim moment generator. in interiorul acestor „cadre“/structuri, „mental structures of limited scope, with a systematic internal organization“, isi cistiga intelesul cuvintele pe care le folosim.
La rindul ei, limba poate modifica „cadrul“ stabilit; o asemenea modificare produce o adincire a sa, ducind la crearea unor cadre profunde: „deep framing is the conceptual infrastructure of the mind“. Lakoff nu explica legatura intre aceste deep frames si metafora, ci sare direct la constatarea faptului ca judecata foloseste adesea metafore, „most thought uses conceptual metaphors“
