Intrarea in cimitir nu insemna doar patrunderea intr-un soi de labirint ori o frumoasa metafora, tainuitoare a ascunzisului mortii. Se ajungea acolo luind-o pe strada Anglí la stinga, cotind-o apoi pe Pablo Alcover si, odata ajunsi la jumatatea acesteia, masina se oprea linga trotuar si porneam imediat pe un drum de pamint care dadea chiar in poarta cimitirului. S-a schimbat mult strada Pablo Alcover.

Acolo unde inainte erau doar vile imprejmuite de gradini, acum se afla blocuri de lux. Totusi, cind lasi in urma trotuarul pavat si te hotarasti s-o iei pe poteca lunga si ingusta care duce spre cimitir, observi ca peisajul e neschimbat. Drumul de pamint, lat de vreo trei metri, e in forma de L, iar la capatul lui se iveste enorma poarta de fier gri.

Pantofii mei de lac cu fundita de catifea neagra se prafuiau, bineinteles, datorita lehamitei mele in fata acelei triste, dar inevitabile calatorii festive. Dar furia aspra si mocnita care ma invada mereu din pricina rolului pe care trebuia sa-l joc in acea inexplicabila poveste a copilariei mele se diminua treptat cind presimteam imensa tristete a tatei, care-mi ghicea ostilitatea furibunda. Eu, fiica resemnata, tineam in mina, ca un premiu de buna purtare, buchetul enorm de flori. De la o vreme, fratii mei incetasera sa mai izbeasca pietrele cu piciorul si mai mult se poticneau decit mergeau pe drumul prafos si accidentat, cu crapaturi intunecate. Cind ploua, traseul facut pe jos devenea destul de suparator si nu mai putin deprimant. Pe ploaie ori pe soare, moartea e intotdeauna o gazda execrabila.

Eram pregatiti pentru acea vizita. Nu stiu ce credeau fratii mei si cum se descurcau ca sa-si amageasca suferinta. Simteam ca, intr-un anumit fel, stiau sa infrunte mai bine decit mine durerea aceea tacuta. Fratele mai mare era intotdeauna prea mare, iar cel mic era intotdeauna prea mic. Si-n pl