Plase, pungi, uneori bătrânele le mai spun şi sacoşe. Curg plasele în şir indian pe străzi, curg în asalt spartan prin pieţe, plase, plase la doi lei bucata. Desfac carnea fină în două dungi înţepător, usturător de roşii, atunci când sunt încărcate. Şi, de obicei, sunt mult prea încărcate, economia de doi lei bucata trage greu la suflet. Cele mai rele urme în epiderma fină lasă plasele cele de rafie; barează sângele şi jecmănesc de netezime chiar şi cea mai tânără piele. Plasele astea suprapline sunt cazmaua româncei moderne crucificate pe sfoara tranziţiei. Iar pielea dintre plase arde, insuficient de tare ca să urle, prea tare ca să uite.
La naiba, dar să nu crezi că asta e literatură. Cască ochii pe stradă la femei de-o vârstă cu mama şi-o să vezi plasele. Ca o Alpha Centauri, la fiecare fix 30 de minute o plasă din astea trece prin faţa ferestrei mele. Mă doare undeva, ca şi pe tine, că pe ea o dor mâinile. Dacă mi-ar arunca un cuvânt rugător, i-aş răspunde cum se cuvine astăzi: „Ce-i, mamaie, te doare-n plasă?“. Râsul mi-ar umple falca cum mi-o umple şi mâncarea zilnic cărată de o altă femeie târâtă de plasele din care mă hrănesc. Nu din sfârcuri de cometă, ca în poezie, ci din hăuri de plase, ca pe stradă. Literatură zici? Dar pe tine, frate, cine te hrăneşte?
Desigur, şi acum o sută de ani existau femei şi mame. Nu aveau voie să facă o sumedenie de lucruri. Nu aveau voie să facă o facultate, nici să meargă singure pe stradă sau să se amestece în treburile bărbăteşti. Nu se cuvenea să-şi câştige singure banii, iar cele din lumea bună îndeobşte nici nu aveau voie să aibă un serviciu. Pălăriile însă se ridicau în calea lor, iar buzele cu mustăţi se aplecau. Păcat mare era să vezi domn sau băietan umblând alături de o femeie încărcată de poveri. Slujba lor era să-şi îngrijească gospodăria, care nu e lucru de şagă, indiferent de ce secol vorbeşti. Vocaţi
