„Pactul National pe Educatie“ fuse si se duse. S-a fumat, s-a marcat momentul, il avem, sa-l stapinim sanatosi si cam atit. Dupa ce l-au semnat, partidele politice pareau mai mult interesate de asumarea ideii de „necesitate a unui pact national pe educatie“ decit de continutul acestuia. Liberalii spuneau ca ei au propus acest lucru in 2005, social-democratii – ca ei l-au cerut din 2004 s.a.m.d. Ei bine, la rindul meu am auzit aceasta idee prin 2003 (deci inaintea lor), cind un consultant competent in educatie s-a intrors incintat din Chile si ne-a vorbit la o conferinta (la care au participat si partide politice) despre cit de bine a functionat acest pact acolo si ce rezultate bune au avut sud-americanii.
La noi, ideea pactului a venit ca o reactie la jumatatile de reforma si la contramasurile luate haotic de politicienii ce s-au trezit in fruntea educatiei. La inceput, era vorba de un pact sub forma unor masuri coerente, de un drum de la care sa nu te abati, pe care sa-l parcurgi pina la capat, iar paradigma educatiei sa nu se mai schimbe in functie de unul sau altul care ar vrea sa-si stie peste ani portretul linga cel al lui Spiru Haret.
Fiind o tema cu lipici la public, presedintele si-a asumat-o (lucru laudabil), a facut o comisie, comisia a facut un document, iar din document (folosit drept fundamentare) s-a facut pact. Daca documentul era pertinent si ameliorabil, iar directia pe care o indica era buna, ei bine, pactul, asa cum s-a intimplat, este o timpenie. Ce-i drept, chiar daca era loc de mai bine, pactul are o tenta modernista, dar este cu totul un instrument ineficient. Scris in sapte puncte programatice, nu este altceva decit o declaratie de intentie, ca si restul declaratiilor politice facute zilnic de unul sau altul. in primul rind, daca faci un pact, atunci degeaba il faci pe intentii. Un pact, ca sa fie aplicabil, trebuie sa fie
