Nu citisem nimic despre el inainte sa-l vad, dar daca as fi citit, imi imaginez ca ar fi fost trecut la rubrica de rebuturi artistice. Sau mai stiu eu ce puncte de vedere. Si ma gindesc ca n-ar fi rau daca uneori am ignora toate sfaturile criticilor si ne-am duce fix la ce film vrem noi, purtati de intuitie sau curiozitate.

Ce-i drept, la Cloverfield nu m-ar fi dus nici curiozitatea, nici intuitia, nici afisul, nici sinopsisurile de prin reviste. Poate, in cel mai bun caz, citeva cronici ale unor critici de film amatori gasiti pe net. Iar titlul romanesc are orice, numai putere de atractie nu (Monstruos). in sala de cinema in care se proiecta Cloverfield am ajuns din intimplare, cred. „Vrei sa mergem la asta?“, „mm, da“. Si atit a fost.

imi place sa spun ca e film apocaliptic, ca sa vad cum aparatorii culturii inalte se oripileaza. Apocaliptic in sensul tuturor filmelor cu sfirsitul lumii care se apropie, cu asteroizi care lovesc pamintul in mai putin de 24 de ore, cu extraterestri care vor cotropi planeta etc. De parca nu le-am fi vazut pe toate si ce mai poate fi nou in asta si iar vedem cum reusesc americanii sa salveze toata Terra sau tot Universul, cine se mai sacrifica de data asta, oare?

Doar ca, de data asta, apocalipticul nu mai este ingredientul forte al filmului. E foarte bine ambalat si despachetat in fata ochilor spectatorului, dar atentia acestuia se va indrepta in alta zona. Pentru ca uneori te duci la film asteptind, poate fara sa stii asta, sa intri intr-o poveste si sa ramii acolo o ora si jumatate sau doua sau cit tine el. Si sa faci parte din poveste fara sa-ti pui intrebari care sa anuleze cursul narativ (intrebari si comentarii pe care unii spectatori le aduc cu ei la toate filmele pe care le vad, „hai ba, ca nu se poate asta“, „da’ cum a scos, ma, cutitu’ ala?“ si tot asa).

intimplare sau nu, o came