M-am întors de la Paris unde nu mai fusesem decât în trecere de când l-am părăsit pentru a ne aşeza la Nissa. Escale scurte între două avioane sau popasuri obligate pe care căutam să le încheiem cât mai rapid. Nu ne mai atrăgea oraşul acesta, în care trăisem atâţia ani dar pe care - cum îmi spuneam şi cum îi spuneam Biancăi odată - nu l-am îndrăgit niciodată.
Cât de puţin ne-am plimbat prin el - mă miram de astă dată retrospectiv - deşi Parisul e un oraş parcă anume făcut pentru a flana pe străzile sale. Ca şi cum ai constata cu stupoare, în mână cu un portret din care te priveşte galeş o femeie, că n-ai îmbrăţişat-o niciodată în trecutul azi abolit. Desigur, desigur, am bătut de atâtea ori străzile din Marais, sau cele din Auteuil, unde locuisem în primul nostru an parizian, sau cele din preajma interminabilei străzi Vaugirard, de la locuinţa noastră din La Quintinie până la Palatul şi Grădina Luxembourg, şi bătrânele străzi din jurul Sorbonei, şi uliţele de sus, din Montmartre şi, şi... Dar parcă niciodată n-am deambulat fără ţintă, nu ne-am pierdut prin labirintul prea clar, prea cartezian, prea puţin misterios al oraşului ce şi-a sufocat misterele scufundându-le şi degradându-le în secrete ruşinoase, dezvăluite uneori prin scandaluri neruşinate.
Sosisem poate prea târziu la Paris. Trecusem de cincizeci de ani când l-am văzut pentru întâia oară! Oraşul la care visasem în copilăria mea transilvană, răsfoind iarăşi şi iarăşi albumele de fotografii aduse de părinţii mei din sejurul lor parizian ! Oraşul despre care, şi aş putea spune din care citisem atâtea opuri şi opuscule încât, atunci când i-am dat pentru întâia oară ocolul cu maşina pe Bulevardul periferic şi am pătruns până în inima sa, totul în el mi se părea déja-vu, de parcă mai demult, într-un trecut fabulos, trăisem acolo. Parisul acela livresc, pe care-l "recunoşteam" trăind ani destui în el,
