Dacă mai aveţi îndoieli că filozofia actuală este cu precădere o chestiune de vocabular, merită să citiţi La ce bun adevărul? Volumul rezumă polemica, de scorţoasă desfăşurare protocolară, pe care Richard Rorty a purtat-o cu Pascal Engel în 2002 la Sorbona, spre deliciul celor care au avut norocul de a se număra printre spectatori. Încleştarea celor doi, cu toată politeţea mondenă a unor oameni care îşi întorc complimente cu aerul că de fapt nu dau doi bani pe părerea celuilalt, are ceva tăios şi ireductibil. De o parte, un gînditor analitic de o fermecătoare facondă, Pascal Engel, supărat foc pe interlocutorul căruia nu-i iartă cinismul cu care şterge dintr-un gest distincţiile tradiţionale ale filozofiei (adevăr-fals, sens-semnificaţie, valoare-nonvaloare, intrinsesc-extrinsesc, interior-exterior, limbaj-realitate), de cealaltă parte, un pragmatic incorigibil, rutinat, blazat şi aproape obosit, care se străduieşte, sub masca unei morgi de seninătate colocvială, să-şi ascundă dispreţul faţă de adversar.

Primul e înfuriat şi mereu în ofensivă, al doilea e condescendent, plictisit şi retras în matca unor convingeri pe care nu i le mai poate clinti nimeni. Primul e ca un spadasin care fandează mereu vrînd să-şi înţepe măcar o dată adversarul, în timp ce cel de-al doilea dă impresia unei urs afabil care îşi reprimă cu greu iritarea pe care zbaterile unui bărzăune i-o provoacă în imediata apropiere a nasului. Pe scurt, primul e adeptul filozofiei de amvon, pentru care adevărul este o valoare de referinţă în viaţa oamenilor, în timp ce al doilea e adeptul coborîrii filozofiei în cripta istoriei, încredinţat că adevărul e un cuvînt inutil despre care gînditorii au bătut cîmpii secole de-a rîndul.

Urmarea ciocnirii este un delicios spectacol în cursul căruia două inteligenţe vii îşi scot ochii sub pretext că dezbat o problemă teoretică. Dintre cei doi, cel mai s