O anume imprecizie de încadrare pare să planeze, trebuie s-o spunem, în titlul ales de Ion Simuţ pentru cea mai recentă carte a sa, Simptomele actualităţii literare. Cum decriptăm uşoara metaforă, cum definim şi cum adaptăm teoretic primul termen - mai degrabă medical - unei realităţi ce aparţine atât de acut zonei culturale? Ar putea fi vorba despre o lejeră miză patologică din familia ieremiadelor scriitoriceşti, care caută cu tot dinadinsul sursa maladiei de care suferă, se zice adesea, literatura ultimilor optsprezece ani. Ar mai putea fi în cauză o precauţie a istoricului literar tentat să palpeze, fără brutalităţi şi fără riscuri, o perioadă încă dezechilibrată, cel puţin dacă avem în vedere contextul. N-ar fi exclusă, pe de altă parte, nici varianta unei titulaturi voit publicistice, pe care Simuţ a tolerat-o, abil, ca deschidere a unui volum întru totul sobru.
Oricum, o noţiune amfibie se dovedeşte această simptomatologie sui generis. Rezistentă - deşi nu în doze egale - şi pe teren teoretic, şi în aproximaţiile istorice, şi în demonstraţiile gazetăreşti ce se desfăşoară de la un capitol la altul. Mâna criticului e întotdeauna învelită în mănuşa teoreticianului versatil. Fiecare secvenţă pusă în discuţie are parte de o minimă - şi minimală - cazuistică şi, la polul opus, de o abundentă orientare metodologică. Iar aceasta fără a neglija vreodată discretul cancan al faptului de presă, al subiectului care domină sau poate domina primele pagini ale unei reviste culturale. Lucrul nu e atât de spectaculos pe cât e de interesant. Pragmatic vorbind, nici una dintre cele trei retorici convergente aici nu îşi atinge limitele. Şi nici capătul. Ele coexistă şi, mai mult decât atât, se contaminează. Prima secţiune a cărţii, atrasă de vertijul problematicii canonului, lansează câteva nuanţe simpatice - Uşor cu canonul pe scări, Canon după canon, Jocul cu canonul, Nec