O vară fierbinte pe Iza: un spectacol inclasabil, tensionat, fascinant. Realizat la Teatrul Naţional din Cluj după o idee coregrafică şi un script de Mihai Măniuţiu şi pus în scenă de opt artişti - doi dansatori (Vava Ştefănescu şi Istvan Teglaş) şi şase muzicieni-ţărani din Maramureş (Ioan Pop, Anuţa Pop, Voichiţa Tepei, Ioachim Făt, Grigore Chira, Gheorghe Pîrja), în spatele cărora stau regizorul (acelaşi Mihai Măniuţiu), coregraful (Vava Ştefănescu), un muzician (Ioan Pop) şi doi scenografi (M.C. Ranin şi Valentin Codoiu).
O vară fierbinte este o operă de artă paradoxală: deşi apartenentă culturii academice, ea este predominant orală. Faptul că există un script care prezintă sumar cele 12 secvenţe alcătuitoare nu schimbă situaţia. Vara fierbinte nu poate fi reiterată decât atâta vreme cât co-autorii săi - Mihai Măniuţiu, Ioan Pop şi Vava Ştefănescu - sunt activi profesional, cooperează şi se raportează la una şi aceeaşi imagine mentală sincretică pe care au construit-o împreună, o imagine care nu poate fi fixată şi transmisă printr-o "partitură", oricum ar fi ea. În spectacol, "muzica" (cuvânt pe care îl voi folosi aici cu înţelesul mai larg, de "peisaj sonor" sau "imagine sonoră") ocupă o poziţie centrală, ca în baletele clasice (de Ceaikovski, Delibes sau Stravinski); cu deosebirea că este ea însăşi orală, prin urmare întrupare efemeră şi irepetabilă a unei imagini care sălăşuieşte în mintea celui/celor care îi dau viaţă. În ansamblul său, spectacolul oral O vară fierbinte pe Iza poartă deci în pântec, ca o Matrioşcă, un discurs sonor oral.
Spectacolul este oglindirea transfigurată a frământărilor Omului (femeie sau bărbat: în scenă e destul de greu să-i distingi, fapt ce nu poate fi întâmplător), pe care Moartea le urmăreşte din umbră şi le sfidează cu un râs sardonic. Frământările - în căutarea unui rost, în alegerea partenerului, în înfruntarea su
