Un dicţionar cronologic, înşiruire de informaţii esenţializate, este un substitut de istorie. Lipsesc, desigur, ingredientele necesare: comentariile adecvate, punerile în context, relaţionările, toate explicaţiile aferente care fac o istorie, adică o naraţiune specifică, savuroasă prin detalii şi instructivă prin învăţăminte. Un dicţionar cronologic al romanului tradus e un fel de răboj al întâmplărilor culturale din acest domeniu, pe o anumită direcţie. Lista traducerilor în româneşte din romanul universal descrie un tropism cultural şi fluctuaţiile lui. Lista ne relevă cu exactitate şi claritate încotro se îndreaptă atenţia şi receptivitatea literară la un moment dat: într-un an sau într-o perioadă ce poate fi delimitată şi individualizată. Utilitatea unui dicţionar cronologic al romanului tradus în România nu poate fi pusă la îndoială. Importanţa lui este relevabilă din punct de vedere comparatist, lingvistic, sociologic şi, desigur, strict estetic, ca istorie a genului epic (teme, forme, personaje, autori etc.).
Colectivul de cercetători de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară "Sextil Puşcariu" din Cluj-Napoca înregistrează încă o victorie prin publicarea, în 2005, a unui volum masiv, Dicţionarul cronologic al romanului tradus în România de la origini până la 1989, apărut la Editura Academiei Române. Cu un an înainte, în 2004, acelaşi colectiv (nu chiar în aceeaşi componenţă) publicase Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989, despre care am scris în această pagină. Destul de târziu faţă de momentul apariţiei îl semnalez şi pe celălalt, încununat cu premiul de istorie literară al Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor. O cronică de acest fel are o misiune ingrată, fiind obligată la descrierea caracteristicilor formale ale unui dicţionar. Voi prelua, ca punct de sprijin, unele din explicaţiile furnizate
