Faptele mici, voalate, ale unei existente si acel punct misterios in care ele par a fi recuperate de transcendenta. Cu atentia incordata, autorul alege acele momente care in insignifianta lor sa-l reprezinte dincolo. Tensiunea surda a poemelor sale de acolo vine.

Celalalt peste* e o sintagma criptica si stravezie in acelasi timp. Ea indica dubla apartenenta a omului, singura fiinta care ingloband rational moartea, o si transcende in aceeasi clipa. Schimbarea axelor de coordonate se petrece pe nesimtite, prevestirea altor spatii e in zvacnirea fulguranta a unor imagini: "poate ninge cat o vrea/ eu mi-am pierdut pixul pentru ninsori/ si nimeni n-o sa se simta melancolic din pricina asta". Aspiratia spre altceva e continuta in reactii debusolate, de-un insolit deconcertant, care indica tocmai nemultumirea cu ordinea actuala (ontologic vorbind) a lucrurilor: "Dupa ce am dat la o parte frunzisurile/ cand ude de ploaie cand vestejite de arsita/ m-am enervat intr-o sambata la unu fix"). Naratiunea prozaica e innobilata de melancolia si duiosia nesiropoase ale meticulosului observator care descrie tale-quale "hieroglifele mainimicului": "S-a suparat Alex, ingerul pubelelor, abia se mai uita in treacat prin ele, vant/ pungi dansante, clantaniri de caini necajiti si/ lalelele-s moarte in pubela verde/ in aerul rece si pe deasupra totala nesiguranta a usilor in canaturi". Ultimele doua versuri citate dau seama de rafinamentul si profunzimea sugestiilor pe care se bazeaza intreaga po(i)etica a autorului, modul in care stie el sa zgaltaie realul obligandu-l sa semnifice ceva mai mult. Minimalist convins, sa stii sa faci "ceva mai mult" din "mainimic" pare a fi crezul de care nu se dezlipeste poetul. Poezia ca o umbra a zilnicei, monotonei trairi, dar ca o umbra sparta de capriciile rotatiei solare a tuturor lucrurilor; bineinteles, o umbra adaugata sinesteziei univers