Nu poţi să nu surâzi sau, dacă eşti o fire mai deschisă, să nu râzi cu toată inima văzând discrepanţa comică dintre teoriile "criziştilor" literaturii şi realitatea artistică propriu-zisă, care se ambiţionează în a le infirma. Pretinsa criză a poeziei de azi, susţinută în pofida oricărei evidenţe de către un critic specializat pe proză, pare un mediu extrem de fertil pentru autori din toate generaţiile de creaţie, de la Constanţa Buzea, Emil Brumaru ori Angela Marinescu şi până la Dan Sociu, Ştefan Manasia, Claudiu Komartin plus nume încă mai fragede din ultimul lot liric.

În acest decupaj generaţionist, "optzeciştii" îşi au locul şi rolul lor, reconfirmate prin antologii şi reeditări, dar şi prin volume ori plachete inedite. Ultima patrie a Marianei Codruţ intră în această... ultimă categorie, chiar dacă autoarea se îndepărtează, prin formula şi particularităţile versurilor sale, de nucleul dur, ironic, intertextual şi hiperintelectualizat al generaţiei sale. Regretatul Mihai Ursachi (inclus în paginile de referinţe critice ale volumului) remarca această distanţare şi o întărea pe o notă polemică: "Mariana Codruţ s-a format şi trăieşte la Iaşi, iar poezia sa, care este în cea mai bună tradiţie a poeziei bune dintotdeauna şi de peste tot, a fost de multe ori asociată aşa-zisului Ťoptzecismť, atunci când nu a fost trecută cu vederea. D-na Codruţ aparţine însă cel mult prin vârstă biologică Ťgrupului optzecistť; căci nu Ťzgomotul şi furiať, aglomerarea haotică de lucruri, senzaţii, fragmente de lectură, anglicisme, americanisme, teribilisme mai mult sau mai puţin ieftine constituie universul acestei poezii. Ci mai degrabă contrariul lor, adică discreţia, fineţea, profunzimea şi, mai ales, nota cu adevărat distinctivă a poeziei autentice: harul poetic". Observ aici o contradicţie: între ghilimelele ironice aplicate "aşa-zisului Ťoptzecismť" şi definirea lui destul