Alexandru Dobrescu S-au vaicarit elevii, au protestat parintii, au sarit in sus psihologii si pedagogii: da! e prea grea scoala pentru bietii copii! obiecte multe, ore cat norma saptamanala de munca, teme istovitoare! Scoala-i asta, sa faca din junii invatacei niste adevarati sclavi ai ceasului de fata? Evident ca s-au gasit si solutii de rezolvare a intolerabilei situatii: sa se simplifice programa! sa fie eliminate obiectele "nefolositoare"! sa nu se mai dea (atatea) teme pentru acasa! Nu am nici o indoiala ca actiunea corurilor reunite ale nemultumitilor va gasi unde trebuie inimile indeajuns de simtitoare ca sa taie raul de la radacina. Caci, nu-i asa?, sanatatea fizica si mintala a tinerelor generatii n-are pret si pentru ea merita sa sacrificam orice. Decat sa le vedem ostenindu-se pana la epuizare cu invatatura, mai bine sa indepartam (cat mai e vreme!) daca nu toate, macar o parte dintre grozavele motive de stres.

Dar aceasta tot mai hotarata pornire de reducere la minimum a efortului scolar ma cam pune pe ganduri. Pe cat stiu, invatamantul romanesc preuniversitar a fost, in ultimul veac, unul de cultura generala, nazuind a-i oferi copilului acel ansamblu de cunostinte in masura sa-l ajute a intelege pe ce lume traieste. Ca, la rastimpuri, anumite categorii de cunostinte au fost inlocuite cu altele, ca, periodic, unele obiecte considerate indispensabile au devenit facultative si viceversa, ca, ulterior, asemenea schimbari au fost resimtite ca binefacatoare sau nefericite, intereseaza aici mai putin. Destul ca, vreme de un secol, gimnaziul si liceul si-au propus sa formeze un om suficient de bine informat despre sine si despre realitatea inconjuratoare, incat sa stie care-i e locul in cuprinsul acesteia si ce drum sa urmeze in viata. Prin aceasta scoala - in care s-au predat, alaturi de limba romana si matematica, si istoria, si anatomia, si