Realizînd "un studiu critic, eseistic şi evocator", închinat lui Mihail Sebastian, Constantin Trandafir ne îndeamnă la o nouă privire asupra acestui scriitor energic controversat în epocă şi repus într-o animată discuţie în 1996, cînd a apărut sub îngriirea şi cu prefaţa lui Leon Volovici, Jurnalul său, cuprinzînd perioada dintre 1935 şi 1944. Să fie vorba de un nume din şirul marilor noştri scriitori, cum cred entuziaştii, sau de unul avînd o poziţie cel mult mijlocie pe scară axiologică, aşa cum socotesc scepticii? Cei dintîi descoperă "un document istoric şi cultural de excepţie", "un alt Sebastian", "scriitor mare", "cel mai mare român dintre evrei" , iar incredulii acuză, în scrierea sa diaristică, un exces de subiectivitate, dezvăluiri "nedrepte", "accente discutabile", "generalizări stridente", o "virulenţă" nemotivată faţă de Mircea Eliade, resentimente faţă de Camil Petrescu, duplicitate, delaţiune şi chiar "mediocritate intelectuală". Cum am putea media cele două extreme? Manifestarea lor ar fi legitimă? Departe de-a ne scandaliza, o atare confruntare ni se înfăţişează în favoarea personalităţii scriitorului. Are dreptate să afirme Constantin Trandafir că, "în pofida sau tocmai datorită unor priviri piezişe, Mihail Sebastian a intrat într-o zodie fastă a destinului său literar". Deoarece se probează astfel cîmpul de tensiune dialectică rămas intact, id est vitalitatea creaţiei "acestui om de gust, de o rară supleţe în gîndire şi în scriitură". Tăcerea dar şi utilizarea univocă a unor formule ale clasării , fie şi monoton elogioase, l-ar fi dezavantajat deopotrivă. Nu doar programatic ci şi prin consecvenţa actului literar de-o anume substanţă, Mihail Sebastian a pus accentul pe conceptul de viaţă, implicînd prezenţa, concretul, imediatul trăirii, suflul necurmatei deveniri, inconceptibile în lipsa diversităţii şi a contradicţiilor . Cîteva sintagme semnific