Conferinţa de presă a producătorilor de alimente de joi a avut efectul unei bombe pentru public. Nu şi pentru politicienii prea ocupaţi cu alte probleme, mai importante decât nivelul de trai al românilor.

Statisticile ne arată un lucru greu de explicat până acum: în România, ultima venită în comunitate (alături de Bulgaria), preţul alimentelor este cel mai ridicat. Produsele de bază sunt substanţial mai scumpe decât în ţări ca Germania, Franţa şi Italia. Sunt mai scumpe chiar şi decât în Bulgaria. Chestiunea a fost pusă pe seama lipsei de randament a agriculturii. Pe faptul că se produce insuficient şi cu cheltuieli mari. Suficient de mari ca să facă produsele româneşti necompetitive cu cele din import, produse cu agriculturi subvenţionate prin politica comunitară. Iată, însă, că aflăm o noutate absolută: nu acesta este motivul pentru care pâinea, laptele şi uleiul sunt mai scumpe la noi ca pe aiurea, ci faptul că reţelele de supermarketuri, existente la această oră într-un număr considerabil, fac propria lor politică faţă de furnizori, obligându-i să includă în preţ tot felul de taxe şi adaosuri. Altminteri nu-i primesc pe rafturile lor. Deci, producătorii pot să ofere o marfă mai ieftină, dar nu au cui. Sau sunt obligaţi de contractele cu hipermaketurile să nu vândă altcuiva sub preţ. Nu au alternativă, pentru că marile reţele de retaileri au distrus pur şi simplu comerţul alimentar de cartier, care nu mai poate face faţă competiţiei, în special din cauza costurilor mari de regie (chirii, energie, taxe locale). Aceştia ar trebui să aibe un dever incomparabil mai mare pentru a putea rămâne pe piaţă. Ori, în acest moment supravieţuirea lor este asigurată mai ales de disponibilitatea micilor patroni de a vinde pe datorie, cu plata la leafa clienţilor din comunitate.

Expansiunea mai mult decât viguroasă a hipermarketurilor a fost posibilă datorită „foamei”