În ochiul atent al bărbatului încape şi voluptatea lor de a proba rochii ore în şir, şi importanţa oglinzii, şi „nenorocirea unei zile când nu îţi stă bine părul sau ţi se duce un fir de la ciorap“, cum zicea una dintre ele, într-un film. De cele mai multe ori, e reconfortant să le observi când dorm, să furişezi o privire către sânii lor, când se trezesc şi se întind, iar dacă se întâmplă să scoată plăcinta din cuptor tocmai în pauza vreunui Arsenal - Manchester United chiar că e frumos pe lume!
E drept că alteori au porniri (noroc că au şi frâne), toane şi dorinţe imprecise (sau exagerate), başca lacrimile, care te fac să te simţi vinovat sau neputincios (mai ales când nu sunt revendicative). Certurile nu pot fi ignorate (ştim noi cum se împacă oamenii!), nici cuvintele grele sau clipele când nu-ţi poţi stăpâni zâmbetul văzând-o atât de înfuriată sub bigudiurile alea. „Ce ţi se pare comic?“, se va enerva şi mai tare, simţind că e cât se poate de amuzant, dar încercând să-şi păstreze ţinuta. „Eu n-aş putea trăi cu mine“, va spune, mai târziu, deschizând frigiderul şi privind dovleceii cumpăraţi de o săptămână (între timp, cei din piaţă s-au ieftinit de trei ori şi sunt şi proaspeţi) şi-ţi vei aminti serile când îi fredonai poezie incaşă şi-ţi răspundea din Montale, când punea în ibric combinaţia aia de plante şi, ca preludiu, îi făceai o lună plină. „Crezi că dom’ Puiu n-o iubea pe doamna Coca, aşa cum o iubeşte dom’ Cornel pe domnişoara, acum? Dar între timp s-a mai estompat“, spunea Babi, sub nuc, la un pahar. „Aş iubi-o şi acum, dar nu vrea ea. Să ne despărţim“, glumea dom’ Puiu şi îţi zbura gândul la o prietenă ce tocmai murise, la 25 de ani (şi femeile de o frumuseţe supremă fac cancer), şi la doamna Orica (faptul că era pe moarte nu o scutea de tachinările lor, Babi delimitând clar lucrurile: „Suferinţa ei e suferinţa ei, miştoul e mişto“).
Eşti încon
