Răzvan Exarhu: "Unele lucruri par să nu aibă motiv să se schimbe. Dacă te măriţi îţi pui cristale Swarovski."

Unele lucruri par să nu aibă motiv să se schimbe. Dacă te măriţi îţi pui cristale Swarovski. Dacă te înscrii într-un partid ajungi să mănânci rahat. Dacă apari des la televizor ajungi credibil la centrele de colectare a fierului vechi. Dacă îţi iei maşină ţi-o zgârie un dobitoc. Dacă eşti trist, trebuie să deprimi la rândul tău cât poţi. Şi dacă eşti încruntat înseamnă că gândeşti şi că situaţia e foarte gravă. Mai sunt multe alte astfel de kestii pe care e obligatoriu să le faci în situaţii date, pentru că toată lumea procedează astfel, în fond. Ele nu au niciun motiv să arate astfel, pentru că nu a venit nimeni să anunţe că nu se mai procedează aşa. Şi de unul singur nu ajungi să te prinzi că e ceva în neregulă într-o regulă care ajută ca o atmosferă să se păstreze apăsătoare. Pare că îi faci o favoare celui care semnalizează în faţa ta şi că este normal ca el să-ţi mulţumească pentru gestul nesimţit care zice, hai, boule, bagă-te, zi merci că sunt băiat de comitet, n-ai pentru ce, frate, dă-te dracu. În orice ţară în care educaţia nu e o boală ruşinoasă, nu trebuie să mulţumeşti pentru ceva ce este normal, şi rigoarea unor proceduri te scuteşte de contactul prelungit cu personalităţile înconjurătoare. Un prieten medic, care a petrecut mult timp la specializări în Franţa, mi-a povestit un şoc mai special, pe care l-a trăit la întoarcere, după o absenţă lungă. Ca să evite depresiile, a mers la spital fără să lase să treacă timp şi a simţit că nu poate comunica normal cu pacienţii. Era ceva care-l împiedica să poarte o discuţie firească şi, în plus, părea să fie ceva în neregulă şi cu ţinuta pacienţilor. Simţea că discuţia se poartă într-un moment nepotrivit, ca şi cum ar fi pătruns într-un moment privat şi ar fi trebuit să se retragă. A trebuit să treac