● Nu există ţară pentru bătrîni / No Country for Old Men (SUA, 2007), de Joel şi Ethan Coen.
În romanul său din 2005, No Country for Old Men, marele scriitor american Cormac McCarthy încearcă să facă literatură vizionară din reţetarul thriller-ului de duzină. Formula thriller-ească folosită de el e una arhicunoscută - un tip descoperă o valiză cu bani şi fuge cu ea, urmărit de mai mulţi vînători -, dar viziunea lui e una mitică, flamboaiant-obscurantistă, în care toţi oamenii sînt vînători, sortiţi să se vîneze unii pe alţii pînă la Judecata de Apoi, într-o lume pe care Dumnezeu pare s-o ignore, dar pe care diavolul încă se mai oboseşte s-o viziteze în persoană. Performanţa lui McCarthy nu constă în faptul că umflă la modul ăsta o poveste fumată, ci în faptul că nu prea lasă cititorul să-l prindă că o umflă: nu-şi încarcă proza, nu retorizează cabotin. Proza lui e la fel de epurată şi de externalistă ca a unui scenariu hollywoodian - e genul de proză pe care cititorul e tentat s-o numească "simplă" şi "realistă". De fapt e foarte stilizată: fiecare paragraf e un bloc sculptat cu artă, în care fiecare propoziţie scurtă, "de acţiune", e gravată ca o poruncă biblică, şi multe dintre efectele speciale ale lui McCarthy (de exemplu, sugestiile privind posibilul caracter supranatural al unuia dintre vînători) sînt extrem de subtile. E un mare stilist. În acelaşi timp, este şi un cabotin. Gestul sec, din poignet, cu care îşi elimină personajul principal - nu într-o înfruntare finală, ci în culise - e cabotinaj macho-existenţialist. E menit să afirme definitiv credinţa autorului în legea violenţei eterne (atît de implacabilă încît, iată, s-a aplicat chiar şi în absenţa lui), dar afirmaţia sună a gol şi atrage atenţia asupra faptului că, în pofida elegantei pantomime metafizice a lui McCarthy, lumea acestui roman nu e guvernată atît de legile violenţei eterne, cît d
