Bazinul mediteranean a fost perceput ca "mare nostrum" prin ochii multor civilizaţii care, disputîndu-şi talasocraţia, s-au înlocuit cu brutalitate, de-a lungul a nesfîrşite rivalităţi spirituale sau tehnologice. Marea aceasta braudeliană a devenit "a noastră" pentru fenicieni, greci, romani, bizantini, dar şi pentru republicile veneto-genoveze sau pentru turcii otomani, urmaţi de francezi şi britanici... Perimetru de întîlniri şi violenţe mitice, loc al imaginarului epopeic, Mediterana rămîne pe mai departe un spaţiu fracturat, eterogen, subminat de pericole şi răstălmăciri adesea caricaturale. Pentru orice martor lucid, pacea continentului nostru atîrnă de amenajarea unor înţelegeri regionale pe care parteneriatul EUROMED (aşa-numitul "proces de la Barcelona") sau Alianţa Civilizaţiilor, lansată sub egida ONU, n-au reuşit, din păcate, să le obţină. Cel puţin pînă acum.
Nu se poate spune că şocul de la 11 Septembrie a simplificat premisele unor asemenea ambiţii. Erdogan, Zapatero, Chirac şi mai recent Nicolas Sarkozy au formulat diferite propuneri, mai realiste sau mai idealiste, fără ca neîncrederea Nord-Sud să se fi diminuat simţitor. Inventarul dificultăţilor excede, fireşte, marginile unui articol. Le-am evocat fugitiv doar pentru a reaminti evidenţa că reţeta istorico-metafizică a Mediteranei rezidă, ireversibil, în dialogul celor trei monoteisme. Ele dau osatura conflictelor, dar şi singura punte dintre popoarele riverane, cu tot destinul lor de comună discordie.
Iată motivul pentru care am urmărit (fără scepticismul recomandabil în atîtea alte cazuri) reuniunile succesive de la Paris (septembrie 2006), Sevilla (iunie 2007) şi Alexandria (ianuarie 2008) prin care diferiţi reprezentanţi ai elitelor mediteraneene au căutat să codifice "o educaţie a reflecţiei"... Prin Declaraţia finală, adoptată în fosta metropolă a Ptolemeilor, participanţii la
