Ciudăţenia cea mai frapantă a dictaturii este funcţionarea fără cusur a dublei realităţi. Există o realitate naturală, să-i spunem, a vieţii în familie, a discuţiilor dintre îndrăgostiţi, prieteni, colegi de liceu, călători din acelaşi compartiment de tren, între bunici şi nepoţi, rostite în şoaptă sau cu voce tare, chiar dacă ferită, în perimetrul unei libertăţi naive, desprinse din ocolul mai mare, ignorat, absent sau deocamdată omisiv al coloniei penitenciare. În acest topos îşi găsesc sălaşul şi experienţele culturale dobîndite şi acceptate social, pînă la un anumit nivel, o interpretare a istoriei şi a prezentului, pe baza cunoştinţelor sau cutumelor necanonizate de ideologie sau stat.
Al doilea nivel este cel al realităţii înscenate sau prizoniere. Aici intră şcoala, organizaţia de pionieri, de tineret şi partid, sindicatul, complexul comportamentului conform, din care fac parte oportunismul, ipocrizia şi minciuna, odată cu începutul vieţii adulte, între străini şi concurenţii omologării şi promovării în dictatură.
În timpul comunismului, cele două lumi, realitatea naturală şi realitatea înscenată au coabitat în mod firesc. A existat o perioadă, îndată după război, care a ţinut, să zicem, pînă în 1964, de violenţă dominantă a înscenării. Orice abatere de la codurile supunerii la ritualurile dictaturii era reprimată, în mod absurd, sălbatic şi total. A urmat perioada unei aparente raţionalizări, în care valorile naturale s-au identificat adesea cu cele înscenate. Cu alte cuvinte, atunci cînd statul comunist a încercat să-şi aproprieze societatea, mimîndu-i interesele şi aşteptările. Cîştigul obţinut atunci, între 1965 şi l975, n-a mai putut fi uitat niciodată, pînă în l989, în ciuda înăspririi climatului ideologic, alimentar şi poliţienesc al vieţii.
Fac aceste reflecţii, desigur arhicunoscute şi chiar banale, pentru a explica felul fundam