Cînd am început să ascult emisiunile "Europei libere" în limba română? Mai întîi "în joacă", dar şi cu teamă, în vacanţa de dinaintea anului al III-lea de liceu, cum i se spunea "pe vremea mea" clasei a XI-a. Care va să zică, în vara lui 1976. Primele voci cu care m-am întîlnit au fost cele ale crainicilor (Ioana Crişan, Anişoara Negulescu, Ion Ioanid, Ileana Ionescu, Mircea Jianu şi, desigur, Ioana Măgură, singura care pentru mine avea şi chip) a căror intonaţie altfel decît cea a omologilor lor de la Radio Bucureşti era primul semn că făceam cunoştinţă cu un Radio altfel. M-am întîlnit cu vocile redactorilor de atunci ai Actualităţii româneşti (Emil Georgescu, Virgil Galaction, Constantin Tomescu) ori ai Programului politic (Ion Măgureanu, Vladimir Ionescu, Victor Cernescu). A venit şocul întîlnirii cu Editorialul săptămînal, analiză carteziană a evenimentului apreciat a fi definitoriu pentru o întreagă săptămînă, graţie echilibrului şi extraordinarei prezenţe radiofonice ale lui Noel Bernard, arhitectul formei moderne a Radioului. Au urmat ascultarea "organizată", memorarea benzilor (19, 25, 31, 41 şi 49 de metri), a frecvenţelor care se schimbau în funcţie de anotimp, detalii tehnice rostite de cele două Ioane, după ce vocea "de identificare" (Ion Turcu alias Armand Gurian) ne anunţa de patru ori: Aici Radio "Europa liberă"!. Învăţarea "grilei de programe", emisiunilor deja amintite adăugîndu-li-se Radiomagazinul ori Din lumea comunistă şi, fireşte, Teze şi antiteze la Paris şi Povestea vorbei, realizate de Monica Lovinescu, respectiv de Virgil Ierunca, emisiuni care, la începutul lungii mele cariere de ascultător, se difuzau în week-end. Radioul altfel era aşadar unul complet, căci programelor "serioase" li se adăugau emisiunile muzicale ale lui Radu Theodor şi Andrei Voiculescu, precum şi rubricile de sport.

Ce mi-a plăcut de la început? Nu atît fapt