Uneori ţi se pare că ce-ai spus cu ani în urmă merită respus. Fie pentru că e încă actual, fie pentru că a trecut neobservat. E cazul textului de mai jos, tipărit acum patru ani, în Jurnalul naţional.

În tradiţia României moderne, un bărbat adevărat, adică un ins copt să se arunce în lupta conjugală şi parlamentară, e, înainte de orice, "un bărbat independent". Adică un bărbat pe picioarele lui, cu venituri autonome, cu idei proprii, cu situaţie. A fi "independent" e o virtute civică. Ziarele se mîndresc a fi independente, iar membrii de partid mai acătării declară, uneori, cu panaş, că înţeleg să-şi păstreze o anumită independenţă de gîndire. Justiţia vrea şi ea să fie independentă (dar nu poate), iar la nivel de ţară, independenţa e un "ideal de veacuri", un vis strămoşesc. Pe vremuri, idealul acesta se chema "neatîrnare", ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că independenţa e un soi de levitaţie, un fel de a pluti, dezlegat de orice ataşamente şi angajamente constrîngătoare. Independenţa e, din acest punct de vedere, expresia deplinei libertăţi, refuzul de a admite altă autoritate în afara celei proprii. Cu un asemenea portret, independenţa e un foarte eficient ornament retoric. Caţavencu e "prezidentul grupului independent", "un bărbat independent", activ în "Comitetul grupului independent", adică al grupului "tînăr, inteligent, independent" (şi "impertinent" - adaugă cu năduf Farfuridi, pentru care independenţa e "trădare" şi "nifilism"). Dar şi Tipătescu e, cel puţin pentru Trahanache, "un om endepandent", calitate apreciată, de altfel, şi de independenta Joiţica. Odată ce s-a consfinţit ca merit, independenţa e pusă la treabă: virtutea civică se orientează pragmatic. Cu ce se ocupă, după eterna doctrină Trahanache, un bărbat independent? Face servicii "partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic...". Prin urmare, independentul român e captiv într-o re