În doar cîteva zile, s-a ales praful de fascinaţia exoticului. Privit faţă în faţă, Celălalt începe prin a fi straniu pentru a deveni, relativ rapid, un străin. Interesant, poate chiar simpatic, dar iremediabil străin. O străinătate care se joacă cu limitele tale, o alteritate care, în mod tot mai evident, nu e acolo doar pentru propriile tale plăceri. M-au minţit: lumea nu e Discovery, iar viaţa nu e Travel!

Înainte de a veni aici, am văzut o emisiune a lui Anthony Bourdain. Fascinant! Locurile fremătau de culoare şi mişcare, oamenii erau acolo doar ca să te ajute, iar mîncărurile, pe care reuşea totdeauna să le denişeze unde trebuie, făceau să viseze gurmandul din mine. Ce-mi puteam dori mai mult? Acum nu-mi doresc decît o bucată de pîine - ah, pîinea noastră cea de toate zilele! - pe un picior de plai mioritic, familiar şi răcoros. E prea mult?

Ceea ce nu se vede la televizor este exact ceea ce te învăluie din toate părţile imediat ce pui piciorul în "societatea reală". Culorile îţi explodează în faţă, într-un exces al naturii din altă cultură, iar ca să ajungi la miresmele lui Bourdain trebuie să te scufunzi permanent în miasmele canalizării deschise, să eviţi ţînţarii şi şobolanii, iar dacă în cele din urmă te atingi de mîncărurile care te îmbie la fiecare colţ, te aşteaptă o dizenterie soră cu moartea.

Exoticul din poze se descompune în mizerie, iar pitorescul se transformă pentru un european în "poluare" multiplă - vizuală, auditivă, olfactivă, gustativă... - care îţi agresează necontenit organismul. Acesta cedează primul şi caută să se adăpostească în camera de hotel cu aer condiţionat şi duş. Iar cînd nu beneficiezi de aşa ceva, lucrurile devin şi mai dificile.

Dar mai ales oamenii. Te înconjoară plini de solicitudine, mai ales dacă eşti alb, dar nu eşti în stare să înţelegi dacă o fac din viclenie sau mărinimie. Cu timpul, le de