Declinul e privilegiul final al culturilor implinite si incheiate. Nimic nu se sfarima si nimeni nu cade cu adevarat fara sa fi cucerit, mai intii, soclul, altitudinea la care se va juca ultima drama. Caderea nu e o piesa pentru figuranti si nu distribuie maretia la bidon. Si din acest punct de vedere am pierdut legatura cu Roma. Cu alte cuvinte, ne-am ratat pina si sfirsitul. Caci spectacolul unei tari in care presedintele povesteste despre tilhari fugiti pe sub oi, in care procurorii sint alergati de ministrul Justitiei, iar o popime autoare de Manuale de blesteme si descintece vrea posturi in administratie nu e o cadere solemna. E impasul inferior al unei culturi care n-a reusit sa se nasca. Unde ne aflam, totusi, daca nu sintem nici dincolo de inceput, nici la granita cu sfirsitul? Raspunsul aberant si exact: nicaieri. Intr-un timp istoric fara sens si continut. Pur si simplu repetam secolul 19. Pe dos.
In aparenta, ne-am dezrobit, ca atunci, de strinsoarea unui feudalism interminabil si am inceput, tot ca atunci, sa cucerim forme europene de civilizatie. In realitate, referinta la Occident e festiva si organizeaza seminarii, burse, summituri NATO. Idealul franco-englez a fost inlocuit de referinta ruso-araba, singura realitate locala vie si activa. Hayssam a fugit pe sub oi, dar numai dupa ce s-a plimbat cu avionul prezidential si era pregatit de aterizare in Parlament.
Vechiul motor al imbogatirii pozitive e mort. Odinioara, el a produs energie politica proromaneasca. Acum a inversat definitiv ierarhiile si a stirpit aplecarea spre valoare. Nomenclatura de partid s-a transformat in burghezie si, mai nou, are ifose de aristocratie industriala. Din aceasta pozitie, noua crema a corupt in profunzime o societate saraca spiritual si inca mai saraca material. Clasa politica s-a plasat ferm, in ostilitate fata de orice formula de evolutie colectiva
