Cu „Restul e tăcere“, cineastul revigorează ideea de cinema ca spectacol grandios.

"Restul e tăcere“ le face deopotrivă cu ochiul spectatorului şi criticului. E un film de autor ascuns sub masca superproducţiei, care are în mânecă toţi aşii: decoruri şi costume somptuoase, replici savuroase, animaţie şi o poveste fascinantă în spate, a celei mai îndrăzneţe încercări cinematografice de la începutul secolului XX, „Independenţa României“. A fost numit dramedie romantică, film de autor, comedie de epocă, însă regizorul i-ar spune, simplu, „un film de Nae Caranfil“.

EVZ: Scenariul la „Restul e tăcere“ a stat în sertar 19 ani. Cât de diferită e prima versiune de cea finală?

Nae Caranfil: Diferenţa e de vreo şaizeci de pagini ce au dispărut între timp, adică aproape o oră de film! Versiunea iniţială era logoreică; voiam să demonstrez tot, de la o viziune grandioasă asupra locului şi timpului descris până la cunoştintele de limba engleză. Era mai mult o carte de vizită a mea ca scenarist, o demonstraţie despre ce pot să fac, decât un scenariu autentic pentru un film posibil. Evident că, în cele câteva tentative de a pune proiectul pe picioare, am intervenit repetat asupra acestei versiuni, pentru a o face mai „umană“.

V-aţi asumat cu el ipostaza de „crowd-pleaser“, de cineast care „satisface masele“. În acelaşi timp, e un gen de film care nu face carieră în festivaluri...

Asta nu e problema mea, e problema festivalurilor. Un film accesibil şi „prietenos cu publicul“ poate fi în acelaşi timp o operă densă, profundă şi multi-stratificată, după cum o peliculă deliberat dificilă şi calibrată festivalier e uneori o simplă fiţă, o abureală menită să gâdile un public de nişă derutat. Există capodopere accesibile sau dificile, după cum există inepţii accesibile sau dificile.

Pe de altă parte, termenul de „crowd-please