Zi de promenadă pe străzile oraşului, soare, poate o adiere, lucruri făcute pentru a fi gustate. Grabă nu-i, nici aglomeraţie. Un domn dintr-o maşină îşi face curaj şi intră într-o conversaţie relevantă (claxonând) cu o domniţă, iar eu, uimit de capacitatea dumnealui de comunicare, decid să-mi cumpăr, cât mai grabnic, măcar un claxon. Mă arunc înainte prin străzile din centru şi mă opresc, într-un final, la „Corso“. Scările flancate de flori te duc într-un hol din care eşti preluat, politicos, de un chelner. Acesta îţi oferă informaţii cu privire la mesele libere din salonul fumătorilor sau, dimpotrivă, al celor care nu folosesc ţigara pe post de companion. Numărul de persoane? Una singură... o să iau masa în tăcere. Mă aşez. Meniul a apărut de nicăieri în faţa mea. Voiam să mănânc un preparat de vită, dar, în ciuda hotărârii cu care mă înarmasem până atunci, am zărit pe una dintre paginile meniului „Şniţel faimos“. Denumirea mi-a provocat un zâmbet evident, lăsând la o parte hotărârile anterioare. L-am ales pe cel de pui şi un vin alb. Vinul a venit fără întârziere. Alb, de Segarcea, sec. Am încercat primele câteva înghiţituri fără apă, convins că pot duce până la capăt corvoada provocată de setea ce mă cuprindea după fiecare înghiţitură. În fumul pe care-l provocam a apărut şi mâncarea. În meniu era trecută compoziţia: piept de pui, bacon, gogoşari, caşcaval şi ceapă. Am cerut fără ceapă, totuşi (poate, poate...). Pe farfurie mi se întindea Faimosul, îmbrăcat în crusta-i gălbuie, rumenită, acoperit aproape în întregime de un ocean de caşcaval care se topise şi ţinea laolaltă feliuţele de bacon tăiate subţire şi firişoarele de gogoşar care dădeau şi un anume colorit preparatului. Garnitura era formată din cartofi prăjiţi, din soiul celor congelaţi, la pungă. Nu-i nimic, trecem peste. Totuşi, lucrul care mă deruta într-un mod evident era Faimosul, mai precis, dimen