Din momentul caderii regimurilor comuniste, Europa postcomunista s-a confruntat cu problema serviciilor secrete. Cu exceptia Germaniei de Est, unde arhivele STASI au fost deschise relativ repede dupa unificare, in celelalte state ale fostului bloc comunist procesul a fost lung, inflamand spirite de ambele parti ale baricadei in arena politica si in spatiul public. Tergiversarea a facut ca acest subiect sa pluteasca mereu asupra elitei politice postcomuniste, iar acuzatii si zvonuri sa fie constant fluturate, spre beneficiul sau dezavantajul unuia sau altuia dintre actorii politici ai momentului. Urmasele partidului comunist reformat (si rebotezat in marea majoritate social-democrat) au cautat sa conduca discutia pe teren neutru, intr-un spatiu impersonal si nedeterminat, o lume gri, in care toti cetatenii tarii respective sunt responsabili si, prin urmare, nimanui nu i se poate imputa vina. Subiectul a fost, de asemenea, trivializat si minimalizat ca fiind neimportant si neinteresant pentru populatie, in general, si, prin urmare, nesustinut de mandat popular, guvernele, ca si parlamentele facand mai bine sa se preocupe de politici economice si integrare europeana. Reprezentantii societatii civile, fostii disidenti (desi nu toti, unii preferand sa promoveze teza unui nou inceput, care are nevoie de pace cu trecutul ca sa poata merge inainte) si partidele plasate in opozitie cu social-democratii au cautat, si cauta, in diferite grade, diferite variante si din motive diferite, forme de justitie retroactiva. Legile referitoare la deschiderea arhivelor serviciilor secrete sunt, prin urmare, produse de compromis, cautand sa obtina deschiderea dosarelor si, in acelasi timp, sa protejeze informatia prin restrangerea accesului (arhivele nefiind publice) si asigurarea prezentei actorilor politici prin principiul reprezentantei parlamentare. In tarile in care rezistenta la comu