Povesti de dragoste

Iau in mana fotografia de la nunta, ce sta intr-o rama mica, argintie, la capatul patului, si o privesc parca pentru prima oara. Imi place ca e alb-negru si parca nuantele emotiei care ne cuprinsese pe amandoi se joaca in umbre si lumini pe chipurile noastre de atunci. Suntem, desigur, mult mai tineri, cu ovalele fetelor mai inguste, cu hainele stand impecabil pe noi. Eu rad cu totul, cu ochii, cu gura, cu capul dat un pic pe spate, ca de o gluma buna, iar el sta tantos, ca in fotografiile de epoca, cu cearcane dulci desenate sub ochi, cu un zambet discret, privind drept in fata, la pasarica obiectivului. A fost o nunta minunata, cu multi invitati, cu o distractie nebuna la restaurantul unde au avut loc felicitarile, masa si dansul.

Sperantele infiripate atunci atarna acum ca niste steaguri zdrentuite. De ce nu mai rad asa cu pofta, ca odinioara? De ce ochii lui, ca o mare turcoaz, in care ma scufundam, indragostita pana peste urechi, sunt reci si cenusii acum, si uneori arunca sageti de venin verde? Ce s-a intamplat cu noi in anii care au trecut? Ce rol jucam fiecare in filmul acesta cu rasturnari neasteptate de situatii, in care nu cunoastem scenariul, n-am facut repetitii si, mai ales, nu stim care va fi finalul? Viata bate filmul, se spune, si uneori destinul imi pare o farsa pusa la cale de Dumnezeu si colaboratorii sai. Ce ne determina sa nu renuntam, pur si simplu, sa nu abandonam rolul acesta si sa asteptam sa fim distribuiti intr-un altul, daca se va mai intampla vreodata sa fim chemati? Ne sperie cuvantul soarta, ne sperie asteptarea, ne sperie apropierea batranetii si a neputintelor? Ce ne tine impreuna, de fapt, cand dragostea, fiorul acela magic, se risipeste in maximum trei-patru ani, dupa cum spun specialistii in chimia sentimentelor?

Asadar, ia sa vedem, ce avem de aparat aici in casnicia asta ce da semne grav