- Editorial - nr. 49 / 11 Martie, 2008 Cu prilejul prezentei sale la Targu-Mures, ocazionata de decernarea inaltului titlu de "Doctor Honoris Causa" al Universitatii "Petru Maior", mi s-a ivit ocazia rara sa am un scurt schimb de idei cu domnul prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, membru corespondent al Academiei Romane, presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, ambasadorul tarii noastre la UNESCO. De data aceasta, dupa excelentul discurs rostit la decernarea titlului amintit, domnia sa se referea, intr-o secventa a intoarcerii in timp, la o componenta a Parlamentului - "organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii", cum precizeaza un articol din Constitutia Romaniei -: comisiile de cultura ale Camerei Deputatilor si Senatului. Pe atunci - ne refeream, in scurtul nostru dialog, la mandatul pentru legislatura 1992-1996, mai ales, apoi la cea din perioada 1996-2000! -, in componenta comisiilor de cultura ale celor doua camere, erau adevarati prozatori, poeti, dramaturgi, toti membri ai Uniunii Scriitorilor din Romania, ziaristi, actori, intelectuali romani convinsi ca trainicia unui popor sta in "vechimea institutiilor, in reglementarile juridice care respecta experienta istorica, psihologia, mentalitatea, aspiratiile lui", care trebuie racordate permanent la spiritul modern "al epocii, la valorile fiecarei generatii", ca linii de forta circumscrise vremii. Facand parte din componenta politica de atunci, adica din perioada 1992-2000, cei 38 de membri ai Uniunii Scriitorilor din Romania, ziaristi, artisti, toti traiam, intr-un fel, acea stare "de urgenta" postdecembrista, umbrita, din pacate, de o permanenta privatiune, insotita de eforturi considerabile, uneori sortite esecului. Cu unii am continuat sa ne aflam pe baricada apararii culturii romanesti, devenita, dupa decembrie 1989, o Cenusareasa, un fel de ruda saraca a pr