Prozatorul Gabriel Chifu e un poet. Nu va ganditi la lista volumelor de versuri pe care le-a publicat, ci la modul in care scriitorul repovesteste lumea in care traim: intotdeauna sub impulsul de a o "corecta", de a scotoci in metabolismul ei consumat dupa binele pierdut. Delicat, pudic, cu o neascunsa nevoie de resursare in paradisul copilariei, prozatorul Chifu isi aduce intr-un fel sau altul personajele intr-o situatie-standard: cei rai sunt pedepsiti si/sau se caiesc, dar cei buni pier, iar in urma tuturor ramane o intelepciune orfana, de care nu prea are cine sa se bucure. Ca prozator, Chifu are meritul ca insista pe o formula proprie, de asumare inteligenta a naivitatii, mereu atribuibila unuia sau mai multora dintre personaje. Pareaza, in acest fel, eventualul repros de facilitate - cel mai bine se vede acest lucru in cartea din 2004, Visul copilului care paseste pe zapada fara sa lase urme. De la o vreme, il tenteaza temele la zi, desi le abordeaza ca si cum ar fi doar "la moda" (experienta vietii in comunism, de pilda). E de vazut aici vointa de iesire din psihologismul egocentric, de n-ar fi cusaturile inca etalate la vedere, solutiile artificiale, fara putere de convingere. Cea mai noua carte, Relatare despe moartea mea*, spune o istorie destul de comerciala. Ana-Cristina a trecut Dunarea inainte de 1989 si traieste in Canada, in explorarea propriei senzualitati retractile, dar in umbra traumelor de nevindecat: copil nedorit care nu-si cunoaste tatal, apoi tanara femeie violata de graniceri in schimbul libertatii. Rebotezata Anne si proaspat implicata intr-o vaga relatie lesbiana, pleaca spre Romania in cautarea autorului unor misterioase scrisori electronice, al caror autor se va dovedi a fi chiar ofiterul de graniceri, violatorul. Tot ce nu incape in rastimpul deambularilor deprimate prin Praga, Toronto, Paris, Amsterdam, Bucuresti sau Craiova ne este po