Scena din „Ultima patrie“, cel mai nou volum de poezie al Marianei Codruţ (Editura Paralela 45), este cea a blocului proletar, un ghetou galben cu locatari atât de diferiţi, dar egal de ciudaţi şi nesimţiţi: de la grăsanul al cărui sforăit se aude la mai multe etaje, la „şomerul de la unu“ cu nevasta plecată în Spania şi o fiică puberă preluându-i atribuţiile conjugale.

În peisajul acesta suburban defilează şi un cerşetor care scormoneşte prin gunoaie şi cântă ascuţit cântece de jale, „lăutari“ aruncând cu patimă zarurile, fete necoapte cărora golanii „le miră sub tricouri ţâţişoarele calde şi ameţite“, precum şi o bătrână nebună, blândă, „cu patruzeci de chiuretaje la activ“ şi care murmură mereu, în drumurile ei prin cartier: „Doucement, doucement“.

Reacţiile omeneşti ale vecinei timide care scrie versuri sunt uşor de prevăzut (ascundere, retragere în cochilie); atitudinea poetică poate însă varia. Realitatea jegoasă intră într-un scenariu care o înnobilează. Mai mult decât atât, în chiar epicentrul mizeriei şi promiscuităţii de ghetou privirea pătrunzătoare şi totodată metaforizantă a locatarei retractile creează imagini de mare frumuseţe.

Pe când grasul sforăind pare umplut „cu cartofi,/ cârnaţi,/ pingele/ şi-o curea de porc/ drept instrument pedagogic“, fiul său, „manelistul cu ochi de safir“, „face pluta pe spate/ în marea cu sarea balenelor albe“. În orice condiţii, cuvintele sunt cele care salvează, recuperând din realul cel mai abject o dimensiune sonoră, luminoasă, vibratilă pe care poeta reuşeşte s-o exprime.

„Ultima patrie“ ce dă titlul plachetei nu este în niciun caz ţara în care trăim, ci ţinutul imaginar al Marianei Codruţ, o insulă încă nescufundată a cuvintelor vitalizante: „Sunt un Robinson,/ de insula cuvintelor salvat, ultima patrie./ cele poroase şi seci, recifuri neprimitoare,/ nici de foame nu