POSTELNICU: "Prin temele pe care le adresează şi propunerile pe care le conţine, Pactul Naţional Pentru Educaţie este o premieră în România postcomunistă".

Cei care ar trebui să înveţe cel mai mult din acest document nu sunt doar profesorul, elevul, studentul sau părintele român de rând, ci însuşi preşedintele României şi întreaga clasă politică, chiar dacă lecţiile nu sunt tocmai comode nici pentru dânşii.

Pactul, semnat săptămâna aceasta, a născut deja polemici care dovedesc, înainte de toate, cât de prost înţeleasă este problema învăţământului. Protestele sindicale arată, din păcate, că ignoranţa începe de la cei din domeniu, iar acest lucru îl dovedeşte o lectură rapidă a raportului care a stat la baza Pactului, document elaborat de comisia prezidenţială care a radiografiat învăţământul românesc. Contrar tradiţiei româneşti care cere trei fraze lungi când una scurtă ar fi suficientă, raportul „România educaţiei, România cercetării“ cristalizează esenţa carenţelor din învăţământ în 30 de pagini. Mai mult, trece în revistă starea actuală a sistemului de educaţie şi oferă soluţii pe termen lung. Într-o secţiune alocată politicilor de formare şi angajare a cadrelor didactice, documentul spune că „resursele umane sunt factorul-cheie al reformei educaţiei - ele pot compromite totul sau pot salva totul“. Astfel, sunt discreditate acuzaţiile sindicaliştilor că nevoile profesorilor nu sunt luate în seamă.

Adevărata valoare a raportului rezidă însă în modul tranşant şi cerebral în care sunt examinate problemele din educaţie. Înlocuind dogma şi elanul emotiv cu argumente şi date care nu pot fi contestate, raportul demonstrează că, fără un sistem de educaţie „eficient, echitabil şi relevant“, România îşi torpilează propriul viitor. Concluzia nu are cum să fie bine-venită într-o ţară căreia îi place să se fălească cu câţi programatori a e