Brrr, nu-mi pot închipui reacţii mai exagerate decât ceea ce tot văd zilnic.
Dacă am putea să folosim constructiv toţi nervii ăştia... Să-i transformăm în energie nervoliană, să ne dea lumină sau să pună motoarele în funcţiune. Sau măcar să ne încarce bateriile de la telefon. Sau laptopu’. Totul ecologic, vă daţi seama? Sau măcar să-i prefacem în castele. Sau în nişte blocuri cu opt etaje. Să se facă vile toţi nervii? E, cum ar fi... ăi mai nervoşi să fie mari mahări imobiliari! Te-ai stoarce de reacţii isterice cât mai trăsnite, doar-doar intri în top 100 bogătani.
Brrr, nu-mi pot închipui reacţii mai exagerate decât ceea ce tot văd zilnic. Dar dacă ar fi cu folos, poate am fi şi mai inventivi. Să facem din nervi chiuvete. Pentru tinerii care se mută în casă nouă, ar fi mult mai ieftine. Dar aşa? La ce foloseşte că ne înfoiem unii la alţii încă înainte să avem motiv, de te şi închini când cineva îţi zâmbeşte? Trebuie să fie o greşeală, poate râde la ce-i povesteşte partenerul, radioul sau doar aşa, la ce-şi aminteşte. N-are cum să zâmbească nimeni la nimeni în trafic. Acolo trebuie să demonstrăm că suntem „cu gura mare“, că sprâncenele ni se pot uni pentru a fi cei mai buni urlători, că putem înjura variat şi dacă se poate să-l doară pe celălalt, e ideal.
Poate că atunci când umblăm pe două picioare mai găsim resurse să schiţăm vreun surâs, dar în trafic nu’ş’cum se face că nu există aşa ceva. Dacă am avea pistoale, sigur ar muri ciuruiţi zeci de şoferi zilnic, pe fiecare stradă, cu siguranţă aceia fără „gura mare“. Partea mai nasoală e că nu glumesc. Şi voi ştiţi că aşa ar fi dacă şoferii români ar purta arme.
Cum de uităm atunci când suntem în rolul ăluia mai puternic (traducere: când avem prioritate sau maşină mare) că putem fi şi slabi, tot noi? Uităm şi ne enervăm, mustind de intoleranţă. Scrâşnim când se bagă
