Poetii optzecisti au un teribil apetit teoretic, mentiune ras-subliniata de critica din cadrul generatiei. De asemenea, spiritul de agudezze de toate felurile, de wit in toate acceptiunile acestuia, de la acceptiunile lui Alexander Pope pina la completarea scalei de catre Hocke in 1954. Dar poezia lor, chiar daca s-a dorit o deconstructie a metaforei vizibile, ostentative, nu a putut sa nu duca la un cinematic lant metaforic prin asocieri inedite de imagini. Poate ca nici sa spunem "concetti", pentru ca nu ar suna decit tot cliseistic in urechile criticilor, insa prin perceptia strict psihedelica a realitatii asta au reusit la nivel exceptional. Ne mira ca se insista pe o poezie a cotidianului, deoarece limbajul folosit, fara neaparat a face apel la background-ul erudit, evoca uneori cotidianul si realitatea nu mai putin surrealist decit, sa zicem, un Salvador Dali sau Kandinsky. Inca dinaintea lor, virful poeziei romanesti postbelice si am zice si al Europei, fara nici un pardon, Nichita Stanescu, spunea: "Verbul are rolul electronului, iar substantivul are rolul nucleului. Vom vedea ca verbele sint posibile sau nu fata de un noumenos si ca ele se insiruie din cuanta in cuanta, eliminind nu un foton, ci un inteles1" Deschiderea spre teoretizare, asadar, o vedem dusa aplicat de Nichita, insa avergura si constanta la care o duc poetii Generatiei este una fara precedent. Practic succesiunea ar fi asa: Fiziologia poeziei, Necuvintele, Antimetafizica si momentul exploziei generatiei 80. Spiritul elevat al lui Nichita, adesea contradictoriu, dar mai mult perplexant decit contradictoriu sau numai aparent contradictoriu, revela observatii teoretice de o foarte buna limpiditate, alternind cu pasaje de metatext despre poezie, dar de o natura “metafizica”. El vorbeste, de pilda, despre imagine cu bataie pe imaginea poetica sau perceptia poetica a imaginii in a sa Antimetafizic