In Franta, lumea spectacolului fierbe din nou. Guvernul reduce creditele pentru companiile teatrale, unora le ia 6%, altora 4%. in plus, spunea regizorul Arnaud Meunier, la intilnirea care a avut loc pe 27 februarie la Théatre de l’Odéon, „actiunea artistica si culturala e sacrificata cu scaderi medii de 20% care afecteaza toate actiunile din mediile asociativ si institutional (spitale, inchisori). Aproape toate liniile bugetare pentru actiuni internationale ori de formare profesionala sint suprimate“.

Asta ca sa nu mai vorbim despre cresterea costului vietii – neluata in calcul din 2002 incoace. Ce e de facut? Sindicatele protesteaza deja, trebuie sustinute; se poate discuta si cu guvernul care a pus la cale niste intilniri. „Prea putin, iluzoriu“, taie scurt regizoarea Ariane Mnouchkine, figura emblematica a teatrului francez: „Anularea inghetului ar fi o victorie de soferi de taxi“. La vorbele astea, noteaza reporterul lui Le Monde, sala a cam amutit. Iar Ariane Mnouchkine a continuat: „Trebuie sa ne facem intelesi de compatriotii nostri care, multi dintre ei, ne azvirla intr-o nomenclatura de privilegiati“. E nevoie de o actiune care sa depaseasca lumea teatrului, „pentru ca nu avem un guvern normal“.

Cred ca Ariane Mnouchkine are perfecta dreptate in privinta eventualei victorii à la soferi de taxi, iar diagnosticul pus de ea ni se potriveste manusa si noua: desfid pe oricine sustine ca noi avem un guvern normal.

in schimb, mi se pare ca tratamentul indicat e cam nerealist. Sau, cel putin, foarte greu aplicabil. in orice caz, tradeaza o considerabila doza de ingenuitate. Perceptia publica asupra lumii artistice si, as indrazni sa spun, asupra dascalilor, de orice nivel, aceasta este: niste privilegiati. De unde vine impresia asta? Cred ca, in primul rind, din sentimentul mai mult sau mai putin constientizat, dar foarte raspindit