Atuurile si capcanele filmului de gen
Filmul lui Nae Caranfil Restul e tacere merge pe urmele productiei istorice Independenta Romaniei din 1912, nu numai prin subiect, dar si prin anvergura riscanta a proiectului, prin stigmatele pe care conjunctura i le-a aplicat si nu in ultimul rind prin contrarietatea confuza a receptiei, evaluarilor si efectelor, in contextul definirii unei ipotetice scoli de film proprii.
Asupra ultimelor aspecte, istoriografia oficioasa, protocronista si intre timp nostalgic-mistificatoare ne-a ascuns estimarile cronicaresti prompt-lucide ale unui Grigore Tausan („Vreau sa fiu cel dintii critic cinematografic din Romania“, scria el, refuzind scara de valori locala: „Numai romanii vor fi in stare sa se emotioneze prin simplul fapt ca vad figuri legendare. Dar unde este opera emotiva, in acele sarje lenese, fara avint si fara gust?“; „Actorii care au organizat spectacolul, obisnuiti cu efectele individuale si cu mania sa joace, n-au priceput ca sint cazuri, si aici era unul, cind cel mai cumplit efect il dau mutirea, nemiscarea...“), cum aceeasi oficialitate era si este incompatibila cu perspectiva istoriografica veritabila din interbelic, a pionierului Gheorghe Ionescu: „o lucrare searbada si fara coeziune“, care „n-a putut trece peste valoarea unui film ocazional...“.
Producatorul Cristian Comeaga, regizorul-scenarist Nae Caranfil (raminem la aceasta ordine a autoritatii, ca la 1912) si colaboratorii lor, cu care au sustinut conferinta de presa de dupa primele proiectii publice cu Restul e tacere, la TIFF-ul clujean de anul trecut, au avut dreptate sa revendice pentru filmul lor rolul de a fi „alternativa“ la „minimalism-mizerabilismul“ Noului Val/Noului Cinema, afirmat in ultimii sapte ani – adica exact in intervalul de la ultima productie a inaintasului, Filantropica.
Atunci, in 2001-2002, a si i