Ioana Bot
Sensuri ale perfectiunii. Literatura cu forma fixa ca incercare asupra limitelor limbajului
Editura Casa Cartii de Stiinta,
Cluj-Napoca, 2006, 259 p.
in prima jumatate a secolului al XIII-lea, la curtea lui Federico II al Siciliei, un cleric functionar numit Giacomo da Lentini inventa un fel de poezie pe sapte rinduri, marcind cu cerneala de o alta culoare fiecare a unsprezecea silaba. Rezultatul inventiei reprezenta pentru acea vreme o modalitate de a insera intr-un text poetic mai multe preocupari matematice, care puteau fi intilnite si in scrierile altor umanisti redutabili de la curtea imparatului italian. Rezultatul acestei inventii cu forma constanta, numita sonetto, este astazi cunoscut de toti si detestat la scoala. De la Petrarca la Mallarmé, trecind prin Shakespeare si Vasile Voiculescu, forma fixa s-a diversificat, a capatat ceva din nuanta inchisa a agatei fine si din gustul vinului bun, dar si ceva din flerul obiectului gasit pe care toti ar vrea sa-l aiba, trezind pe parcurs si interesul disciplinelor teoretice.
in Sensuri ale perfectiunii. Literatura cu forma fixa ca incercare asupra limitelor limbajului, Ioana Bot intreprinde o astfel de incercare, ce se leapada de armatura inodora a metodelor din tratatele de prozodie, venind spre „forma fixa“ din directia istoriei mentalitatilor si a culturii, tragind cu ochiul in ograda romaneasca a carierei acestei forme – la Asachi, Eminescu, Macedonski, Foarta, Cartarescu s.cl. – cu o reluare a discutiei de acolo de unde o lasase Stefan Augustin Doinas. Cu alte cuvinte, studiul Ioanei Bot nu demareaza cu o intrebare fundamentala sau cu mai multe, ci cu niste raspunsuri neindeajuns fundamentate care ar putea suna cam asa: daca stim cu totii ca forma fixa a textului poetic are sens pentru ca este primul lucru care ne sare in ochi, atunci acest sens trebuie int
