Dacă te întrebi cum a ajuns obişnuita şi – sperăm –des folosita periuţă de dinţi la forma de azi, află că istoria ei începe acum mai bine de 3.000 de ani… Dacă te întrebi cum a ajuns obişnuita şi – sperăm –des folosita periuţă de dinţi la forma de azi, află că istoria ei începe acum mai bine de 3.000 de ani…
Obiceiul spălatului pe dinţi datează încă din vremuri străvechi, din jurul anului 3500 î.Hr., timp în care babilonienii şi egiptenii foloseau rădăcinile pentru a-şi curăţa dinţii. Acestea erau sub forma unor scobitori primitive cu un capăt ascuţit şi unul despicat folosit pentru masarea gingiilor. Rădăcinile, din care se confecţionau “periuţele” primitive, erau atent alese în funcţie de aromă, pentru a împrospăta respiraţia. Invenţia periuţei moderne, confecţionată la început din păr aspru de porc mistreţ ataşat unui băţ de bambus, este atribuită chinezilor, la sfârşitul anilor 1400 î.Hr. Existau, însă, şi alte modalităţi de confecţionare a periuţelor: indienii foloseau produse obţinute din material provenit de la arborii neem (copac specific Indiei – n.r.), iar musulmanii încă utilizează o scobitoare specifica, numită miswak, făcută dintr-o rădăcină cu proprietăţi antiseptice.
ÎNCEPUTUL. Prima periuţă, confecţionată pe principiul rămas până în zilele noastre, a fost inventată de către englezul William Addis, în 1780. Ideea i-a venit în timpul celor 10 ani pe care i-a petrecut în penitenciarul de la Newgate, pentru provocarea unei revolte. Iniţial folosea aceeaşi metodă adoptată de sute de ani, curăţarea dinţilor cu ajutorul unei cârpe cu cretă, tehnică pe care o găsea mai mult decât ineficientă. Astfel că a păstrat un os pe care l-a găurit mărunt, aplicându-i apoi peri tari, scurt tăiaţi, pe care i-a obţinut prin intermediul unui gardian al închisorii. După eliberare, Addis a avut un succes binemeritat în domeniul comercializări
