„Cind se va simti mina dvs. la Teatrul National din Bucuresti?
in cel mai fericit caz, peste un an. s…t E si un avantaj de timp: contractul meu este pe cinci ani si cred ca abia dupa doi ani pot vorbi de o intrare in normalitate.“
Se implinesc, peste putin timp, trei ani de la acest interviu acordat de Ion Caramitru lui Ovidiu Simonca, la numirea sa in postul de director al Nationalului. Iar normalitatea la TNB arata ca, in tara noastra, de la vocatie la aspiratie e cale lunga.
Dintre numele de regizori pomenite de Caramitru in interviul publicat in Observator cultural – Tompa Gábor, Catalina Buzoianu, Mihai Maniutiu, Alexandru Dabija, Yuryi Kordonskyi –, doar cel din urma a calcat la National, chiar in 2005. Dintre dramaturgii numiti, doar Camil Petrescu si Matei Visniec au aparut pe afis; pe Marin Sorescu, Iosif Naghiu, Dumitru Solomon sau Ionesco nu s-a incumetat nimeni inca sa-i puna in scena (iar in Romania, daca un director de scena n-are chef de un anume autor, nici o sansa pentru directorul teatrului sa-l convinga). Regizorii in voga fie fug de National ca dracu’ de tamiie (cazul tinerilor), fie, daca tot e teatru national, unde totul se poate, ca-i pe bani de la stat, vin cu pretentii imposibil de satisfacut daca vrei sa supravietuiesti experientei.
„Dupa ce criterii se va mai juca un spectacol?
Dupa audienta la public. Poti sa mai joci o piesa la care nu vine publicul? s…t Si sa nu uit sa invoc profitul moral al unui spectacol.“ Nationalul a incheiat anul trecut o analiza de public, din care reiese ca oamenii vin la teatru, iar cit timp oamenii (acea categorie generica de public in care se amesteca pensionarii in cautarea unor contacte sociale si a ocaziei de a mai scoate mirosul de naftalina din hainele „bune“, familiile dornice de quality time si contexte educative pentru progenituri, liceeni intelectualisti c
