Calin TORSAN

Recycle BUN

Editura Humanitas, Bucuresti,

2007, 152 p.

Calin Torsan a debutat in 2006 cu Scoala de mucenici (Editura Curtea Veche), un volumas haios de povestiri minimaliste si absurdiste, incursiuni in cotidianul derizoriu, dupa ce publicase, impreuna cu trei prieteni (colegi la Muzeul Taranului Roman), Cosmin Manolache, Sorin Stoica si Ciprian Voicila, un volum de proza scurta de aceeasi factura ironic-dezabuzata, Povestiri mici si mijlocii (2004), plus doua volume de anchete socio-antropologice, Anii ’80 si bucurestenii (2003) si Cartea cu euri (2005). (Fac aceste precizari bibliografice nu doar ca sa nu ma abat de la rutina cronicareasca, dar si pentru ca, aruncind o fugara privire asupra a ceea ce s-a scris despre recenta carte a autorului, Recycle BUN, am bagat de seama ca unii nu au cunostinta de existenta Scolii de mucenici. Marius Chivu, de pilda, scrie cu mult entuziasm, in doua locuri, in Dilema veche si in Romania libera, despre... debutul lui Torsan cu Recycle BUN...)

Semnul alarmant al sterilitatii

Povestirile din cartea de debut, ca si acelea din volumul colectiv de proza, ni-l infatisau pe Calin Torsan ca pe un prozator promitator in genul sau; de nu chiar original in maniera-i acut mizantropa de a percepe/descrie lumea – maniera vadit influentata de Urmuz, Daniil Harms, Bruno Schulz sau Beckett –, (inca) tinarul autor se remarca, totusi, pe de o parte, prin abilitatea de a pune in scena mecanizarea existentului, „viata ca algoritm“, pe de alta parte, prin practicarea unei strategii de insolitare a banalului cotidian, strategie in virtutea careia realitatea marunta capata o neasteptata dimensiune halucinatorie, realismul minimalist virind spre fictiunea fantastico-absurdista.

Tipul acesta de proza are insa o hiba: repetitivitatea; autorul denunta mecanizarea si repetitivitate