O geografie mitică inepuizabilă
Nu cred să existe alt loc al lumii care să-şi proiecteze, ca Veneţia, tot ce posedă într-un tărâm al imaginarului: propria geografie, bogăţia timpului trecut, ceremonii şi rituri ce refuză să moară, aristocraţia cu palatele ei sau mai curând invers, palatele cu stăpânii lor pierind împreună, prezentul dedublat între faţa ademenitoare oferită zi de zi turiştilor şi chipul agonic păstrat ascuns de locuitori ca taină de familie.
Veneţia ocupă o bibliotecă întreagă, în care clasificările s-ar supune şi ele unui joc, jucat după diverse reguli: ghiduri turistice pentru cei grăbiţi şi ghiduri sentimentale; oraşul real descoperit continuu de două secole de scriitori şi pictori şi vederea dinăuntru, aparţinând veneţienilor înşişi, oraşul ca spaţiu al ficţiunii, oraşul - personaj el însuşi ori preschimbat în himeră.
La mijloc de secol XIX Veneţia îl cucereşte între cei dintâi pe John Ruskin: ajuns aici în 1845, descoperă un întreg univers, din care se va naşte o carte fundamentală, The Stones of Venice, tratat de estetică şi ghid unic al Cetăţii Dogilor. După două decenii, Hippolyte Taine poposeşte la Veneţia înainte să-şi încheie călătoria în Italia, iar impresiile despre oraşul care l-a fascinat se transformă într-un ghid original pentru călători timp de mai multe decenii.
Spiritul "fin de siecle" îşi găseşte corespondentul într-o Veneţie etalându-şi fastul agoniei, ea transpare în cărţile ce i le dedică jurnalişti şi prozatori astăzi aproape uitaţi şi reeditaţi, ca Jean Lorraine sau Maurice Barres. Pentru Henri de Régnier, care a locuit aici între 1889 şi 1924, oraşul a devenit o parte din sine însuşi. Privirilor fascinate şi care, la rândul lor fascinează, li se adaugă mărturia lăsată de Paul Morand sau imaginea oraşului, magic şi rar între toate celelalte, a lui Jean Cocteau.