Pana la capitolul cinci din romanul Caderea in lume*, Constantin Toiu isi lasa lectorul de unul singur, surprins, la propriu si la figurat, de paginile citite. Este un frig ingrozitor, iar Bucurestiul anului 1984, din plina epoca de aur, e acoperit de nameti. In acest peisaj ceausist-boreal isi face, timid, aparitia personajul-narator, un barbat in jur de patruzeci de ani, avand in grija un tata aproape nonagenar si aproape orb.
Prima ciudatenie detectabila a lui Babis Vatasescu e programul pe care si-l fixeaza. Fostul reparator de ceasuri si ochelari din Piata Sfantu-Gheorghe, apoi ajutor de arhivar la Tribunalul doi, in prezent cetatean cu ocupatie incerta, se plimba noaptea pe strazi, chiar daca afara e urgie. Intr-un astfel de rond nocturn, el intalneste o alta figura destul de exotica: un batran, Ghita Negotei, cu viziuni de folclorist exaltat si cu un frate, Leo, despre care vorbeste intruna. Din intalnirea noctambulilor rezulta si a doua particularitate a lui Babis. E atat de mic de statura, incat poate fi numit (intr-un mod absolut incorect politic) un pitic.
N-ar trebui sa dam atentie acestui aspect, daca el n-ar fi totusi unul structural si nu ar avea portanta lui caracterologica. Daca viata lui Babis al doilea a fost si este marcata puternic de prea putinii centimetri ai staturii sale, idealurile nefericitului personaj sunt unele de compensatie. Cand trebuie sa te inalti pe varfuri pentru a saruta mana unei doamne sau cand, la oferirea unei flori, esti respins cu apelativul crud starpitura, iti creezi o lume a ta, paralela, in care batjocura sau mila semenilor nu mai conteaza. O lume imaginara, aprinsa de forta gandirii, si care este foarte bine ascunsa, sub masti succesive, de privirile prea curioase.
"Eroul" lui Constantin Toiu imi aduce aminte de Erasmus Ionescu din Proprietatea si posesiunea, romanul lui Petru Dumitriu. Si a
