Articolul de faţă nu-şi propune să reia tema - lăbărţată la scară naţională - a plagiatului din mediul academic românesc. La acest capitol, vorbim degeaba, atâta vreme cât complicităţile au consistenţa betonului, iar ramificaţiile depăşesc impenetrabila structură a junglei. Cazurile răsunătoare, de la fostul ministru al Sănătăţii, Mircea Beuran, la un alt doctor celebru, Sorin Oprescu, s-au încheiat în aşa fel încât să taie macaroana oricui ar dori să mai abordeze astfel de subiecte. Mai mult, observ că pe măsură ce tinerii universitari, care vedeau, prin 2000, în denunţarea plagiatelor un subiect hot, au cam părăsit terenul de bătălie. O fi din cauză că, între timp, au avansat ei înşişi în ierarhia academică? Or fi ajuns la concluzia că acesta e nivelul general, că n-are rost să ataci sistemul tocmai în ce are el mai specific: incompetenţa, frauda, hoţia?

Greu de răspuns. Constat doar că, între timp, singurele lucrări lizibile ale studenţilor sunt cele în care simţi printre rânduri parfumul inconfundabil al internetului. Copy / paste e o tehnică de supravieţuire în universităţi pătrunsă adânc în subconştientul colectiv. N-o va scoate de acolo nici una din reformele de paradă despre care vorbesc guvernanţii, dar de care râd şi curcile. În clipa de faţă, se copiază în stil mare la examene, se truchează la angajări şi promovări şi se fură cu nemiluita pe parcursul activităţii cotidiene.

În acest context, în care furtul aşa-zicând "abstract", de pe internet, a reuşit să mă scârbească definitiv de tezele de doctorat (notate, toate, cu de la "magna cum laude" în sus!) bazate pe scotocirea grăbită a "resurselor" de pe internet, de sesiunile de comunicări şi simpozioanele ştiinţifice de-o perfectă găunoşenie şi, în general, de tot ceea ce reprezintă industria ştiinţifică universitară, am avut o tresărire de încântare. Iată, mai există locuri pe glo