Nichita Danilov este un poet cunoscut încă din anii '80. Primele sale volume de versuri - Fântâni carteziene, 1980, Câmp negru, 1982, Arlechini la marginea câmpului, 1985 - au atras atenţia printr-o intonaţie solemnă, de o stranie religiozitate, incompatibilă cu ideologia oficială (antireligioasă), dar şi cu estetica generaţiei optzeciste (antisolemnă). Nichita Danilov nu semăna cu nimeni din colegii lui de generaţie (poate şi pentru că locuia - ca şi acum - la Iaşi, departe de zgomotoasa şi acaparatoarea mişcare optzecistă bucureşteană). Şi avea curajul să rămână el însuşi, ceea ce a impus respect.
Ulterior, odată cu trecerea anilor, această consecvenţă cu sine a dus la o diluare a originalei substanţe poetice şi la manierism. În ceea ce mă priveşte, credeam sincer că Nichita Danilov nu mai are prea multe de spus în poezie, dar situaţia nu mi se părea disperată, întrucât el lăsase oricum o urmă luminoasă în istoria literaturii române.
Iată însă că în ultima vreme poetul experimentează noi posibilităţi de a ajunge la poezie, una dintre ele constituind-o valorificarea a ceea ce s-ar putea numi un psihologism liric, uneori plin de dramatism existenţial, alteori ludico-metafizic. Aşa cum Mircea Cărtărescu descrie la un moment dat, în Orbitor, înaintarea sa printr-un labirint virtual, plasat sub Bucureşti, cu străzi şi edificii ca-n poveşti (sau ca în unele jocuri pe calculator), Nichita Danilov explorează/inventează realităţi psihologice complicate, folosindu-şi deopotrivă intuiţia şi fantezia, gravitatea sacerdotală şi umorul negru, elanul liric şi clarviziunea de autor de parabole.
Iată, ca exemplu, poemul Insomnie:
"Din încâlcitele fapte ale zilei/ încerci să-ţi faci un culcuş pentru/ noapte, dar firul întâmplărilor/ nu te lasă în pace; caruselul memoriei/ se învârte acum în sens invers/ aducând la suprafaţă umbre şi i
