"Fiecare exilat este un Ulise în drum spre Itaca" scria Mircea Eliade în Jurnalul său. Iar într-o scrisoare către Stig Wikander din 7 decembrie 1961, spunea: "Prefer să mor la Sarmisegetuza decât la Chicago. Am o slăbiciune pentru moartea lui Decebal. Este, de altfel, cea a nibelungilor". în acel moment România se îndrepta spre o relativă democratizare, Ceauşescu "denunţând" erorile comise în ceea ce se va numi "obsedantul deceniu". Premisele favorabile fuseseră puse de distanţarea guvernului român faţă de cel de la Moscova, fapt oficializat în 1964. în aceste împrejurări, Eliade va relua în 1961 corespondenţa sa cu familia, şi apoi cu Petru Comarnescu, cel dintâi prieten căruia îi scrie şi cu care se va întâlni în Occident (unde acesta din urmă se dusese în calitate de curator al unor expoziţii de artă românească). "Acum lucrurile se normalizează şi cred că îţi vei putea revedea lesne locurile natale" îi scria, în iulie 1966, Comarnescu de la Paris. Securitatea însăşi nu-l mai considera un "element ostil", iar după 1965 recomandarea să fie arestat în caz de identificare dispare din rapoartele poliţiei.

Nu mai puţin de cincisprezece articole binevoitoare şi elogioase i-au fost consacrate în presa românească cu ocazia aniversării a şase decenii de viaţă. Intrase şi el, ca şi alţi scriitori din afara şi din interiorul ţării, în procesul de "valorificare critică a moştenirii culturale". La redescoperirea lui Eliade a contribuit mult desigur şi celebritatea de care se bucura în Occident. Ba chiar, începând din anii '70, se poate vorbi de "un mit" Eliade în literatura română. Primeşte numeroase invitaţii de a-şi vizita ţara natală. Una din aceste invitaţii venise de la Eugen Barbu, care îi scria în numele Uniunii Scriitorilor.

Vechiul lui prieten, Dinu Noica, îl roagă la rândul lui să patroneze un institut de studii orientale, care urma să fie