A devenit o cutumă implicarea celor mai reprezentativi compozitori români în actul muzicologic, evidenţiindu-se astfel strânsa împletire dintre activităţile de creaţie şi de cercetare, conlucrare impusă aproape pretutindeni cu necesitate generaţiilor postbelice. Dar, dacă în teritoriile europene intens şi îndelung muzicalizate există, pe lângă tagma compozitorilor, şi destui teoreticieni neaoşi care investighează literatura sonoră a variilor perioade din istoria muzicii or (in)validează, graţie unei docte argumentaţii, producţiile contemporane, la noi muzicologia se limitează aproape exclusiv la ramuri îndeajuns de bătătorite precum istoriografia muzicală, etnomuzicologia, organologia, bizantinologia, estetica şi stilistica generală, lexicografia, memorialistica, reluând preocupări axate fie pe binomul istoric-sistematic adoptat de tradiţia universitară a ultimelor două secole, fie pe alte criterii de clasificare (muzicologie internă şi externă) în maniera de mult colbuită a unui Forkel, Bourdelot, Fétis ori Riemann. Unde sunt contribuţiile cercetătorilor noştri bunăoară în domeniul muzicologiei narative sau semioticii aplicate? Dar mai ales unde sunt replicile teoreticienilor (or nu a compozitorilor) la modelele de analiză propuse de un Eero Tarasti, Julien Greimas, Edward Cone, Richard Taruskin, ca să numesc doar câţiva dintre cei ce au mediat drepturile şi obligaţiile limbajului muzical vizavi de limbajul natural. Ca în orice regulă există şi aici excepţii aferente, Dinu Ciocan, Valentina Sandu-Dediu, Antigona Rădulescu fiind, probabil, cele mai notorii. Un caz interesant îl reprezintă Tudor Misdolea. Absolvent în 1974 al Conservatorului "C. Porumbescu" din Bucureşti, este deţinătorul unei diplome de studii aprofundate în estetică şi ştiinţă la Universitatea Paris 1- Panthéon-Sorbonne, instituţie care i-a conferit şi titlul de doctor în urma susţinerii tezei intit