Marturisesc ca am uitat de unde vine expresia - devenita, de-altminteri, cliseu - "monstru sacru" si, cum nu am Internet-ul la indemana in acest moment, nici nu pot sa ma prefac mai culta decat sunt. Las, de aceea, placerea de a descoperi originea si definitia acestei sintagme cu aplicabilitate scenica (dar nu numai) acelora dintre dumneavoastra care nu s-au aflat in Sala Mare a Teatrului National din Bucuresti in seara zilei de 8 martie. Anul 2008. Ceilalti - o mie si ceva de norocosi - nu mai au nevoie sa caute. Ei au vazut cu ochii lor.
Au vazut, mai intai, pe o scena uriasa si goala, un fotoliu si o masuta prinse intr-un spot de lumina. Apoi, pe acel fotoliu a venit sa se aseze un om. Un barbat subtiratic, cu ochelari, in costum impecabil - imaginea proiectata marit pe ecranul din spatele lui dezvaluia o manseta de camasa incheiata cu buton: cand ati intalnit ultima oara acest minuscul insemn al elegantei masculine? -, un barbat cu tinuta dreapta si dezinvolta, un barbat despre care cei din sala stiau ca si-a sarbatorit acum trei luni (pe 14 decembrie: Sagetator din al treilea decan) implinirea celor 89 de ani consemnati in acte nu acasa ori la restaurant, ci in spital, unde ajunsese dupa o cazatura pe scari dintre acelea ce, adeseori, te costa viata; si nu-i deloc obligatoriu sa fie o viata de aproape noua decenii. Barbatul acela venise acolo pentru o conferinta - un compromis intre dorinta lui si vointa medicilor, fiindca el avea de gand sa urce din nou pe scena, dupa repaosul fortat, nu pentru a citi, stand jos, propriile-i vorbe, ci pentru a rosti, miscandu-se de colo-colo cu vioiciunea sa dintotdeauna, vorbele altora. Fiindca acel om este un actor. Fiindca acel om este Radu Beligan.
In emotiona(n)ta introducere a conferintei, Ilinca Tomoroveanu, director artistic al TNB si colega de profesiune a vorbitorului, a insirat, intr-o suita fat
