Trăim într-o lume computerizată. Aparate de tot felul ne sunt prieteni şi adversari, ne ajută şi ne încurcă, ne ispitesc precum Mefisto pe Faust, ne deschid lumi nebănuite. O astfel de experienţă, cea a întâlnirii cu propriul creier este descrisă de Bettina Schuller, scriitoare şi traducătoare de limbă germană, născută în 1929 în Braşov. Betina Schuller trăieşte în Germania (Fuchstal) din 1976. Ispititorul, meditaţie amară, în care creierul este lăsat să gândească singur, pe-alocuri pe tiparul dicteului automat, a apărut în revista Spiegelungen (Oglindiri), Caietul 3, 2007, la München. Deşi sau poate tocmai pentru că nu m-am întâlnit în felul acesta cu creierul meu, am tradus câteva fragmente pentru cititorii României literare.
Dupî tomografie
de Bettina Schuller
După ce te-ai uitat o dată în cărţile creierului
nu mai e nimic de făcut! (adaptare liberă, după Kafka)
Mi-am văzut creierul pe ecran, cu toate straturile lui. Nu mai e nimic de făcut. Mărunte medalioane de bijutier mi-au ieşit în faţă şi-au devenit adversari, ispititori, ba chiar ca un soi de parteneri la jocul de cărţi zimţate pe ambele părţi, pentru că, ascultaţi-mă, voi, celelalte creiere, chiar profesorul meu de matematică a fost cel care mi-a desluşit că în lumea aceasta doi şi cu doi nu fac niciodată patru. Numai creierul este înzestrat matematic. Este capriciul pur al creierului. Că 2+2 ar fi 4 este lovitura soartei, este lipsă de răbdare, adică intoleranţă.
Oare, oi fi eu prada creierului meu, sclav al perfidiei lui? Creierul nu-i ogor lucrat; în topografia lui se ascund mai degrabă replici pentru un peisaj: pentru puhoaie şi fluvii, pentru lavă pulsândă, pentru abisuri şi piscuri. Este plin de cele nevăzute vreodată mai înainte, cu trunchiul şi coroana de frunze în pământ bun, care dizolvă materiile fecale, în pământ rău, otrăvit de deşeuri. Să le
