Andrei Gamarţ şi Hose Pablo sunt, în toate ale lor, doi marginali. Tineri poeţi basarabeni afirmaţi - pe cât se poate una ca asta - în mediul internautic românesc, încercând să publice la edituri puternice şi sfârşind prin a-şi tipări volumele sub regie proprie, glorificând o amară boemă studenţească, ei par să respecte, involuntar, mai toţi paşii care le-ar fi de folos pentru un tratament corect politic. Ba chiar mai mult, pentru unul corect canonic. Sau istoric. Ştim bine, există o anume tendinţă centripetă care proiectează, aproape automat, extremele unui moment în centrul momentului imediat următor. Şi totuşi, ceva mă face - în cazul lor - să nu fiu prea convins de regulile acestei mecanici literare destul de simpliste. Poetica pe care ei o adoptă e din mai multe motive interesantă, şi încă din şi mai multe precară valoric. Într-o singură formulă, ei ilustrează perfect ceea ce am putea numi un "epigonism web" al ultimului val de autori impus la noi. Şi nu - aşa cum se obişnuieşte - prin ecouri şterse din textele unor Marius Ianuş, Dan Sociu sau Claudiu Komartin, ci prin ample encomioane incantatorii adresate când acestora, când altora, obscuri, dar suficient de activi în spaţiul virtual.

Citindu-le cărţile - Eu spun dragoste şi Căpşune în inima mea - şi invocând, încă din titlu, o privire riguroasă estetic, nu vreau să mă plasez nicidecum pe o poziţie obtuză ori retardatară. Ci tocmai - poate suna paradoxal - să mă adaptez adecvat contextului. Nu cumva, fascinaţi de poemele pe care le devorează pe internet, Gamarţ şi Hose Pablo refuză, ei înşişi, să vadă cu ochiul liber altceva decât o dimensiune pură a textului, necondiţionată de vreo restricţie, fie ea geografică, politică, socială sau mediatică? Cum, necum, filtrul pixelilor îşi uită propria condiţie conjuncturală şi etalează exclusiv obiecte de dincolo de conjuncturi. Dacă selecţia aceasta e pe d