Flacarile din ochii lui Costel Busuioc nu i-au convins pe toti ca fantastica intamplare care i s-a infipt in destin ca un arc intr-un trup tanar de brad e un eveniment ce trebuie comentat. Am ascultat cativa analisti si artisti care i-au expediat povestea pe taramul banalitatii, intrebandu-se daca nu cumva cantaretii de opera n-ar trebui sa se simta jigniti de vreme ce ei trudesc cu ochii in portativ ani de zile fara sa remarce cineva ca exista.
Cand ajungi sa treci nesimtitor pe langa un camp de maci care se iubesc cu patima cu spicele de grau, pe langa un pui de catel abandonat pe malul raului, strans intr-o punga, sa moara de lipsa de aer, daca nu moare inecat, sau pe langa un copil descult caruia cineva i-a azvarlit in praful drumului o jumatate de portocala, trebuie ca ti-i sufletul tare pustiu.
Iar intamplarea lui Costel Busuioc este una dintre acele ocazii menite a te pune pe ganduri si-ti umple inima de scanteiute - daca o mai ai, daca nu cumva ai uitat-o intr-un dulap vechi, mort si plin de praf, unde tantile care dau cu matura isi tineau ustensilele, pana le-a cumparat altul, din plastic maro.
Ce e atat de greu de priceput? Asa-i, vocea lui Costel mai trebuie slefuita pentru a curge perfect prin ea notele puse de Verdi in teribila "Traviata", nu e suficient un ambitus larg, capetele lui trebuie rotunjite, timbrul unde se simte cel mai bine trebuie batatorit, specialistii mai trebuie sa descopere, pentru a-l ajuta, cat de jos e laringele, cat e de deschis faringele, cum e centrata coloana sonora, pentru a-l indruma spre o cariera de tenor liric, dramatic sau buff.
Dar toate imperfectiunile din diamantul neslefuit care a fost descoperit in gatul romanului palesc in fata fiorului pe care-l transmite celor care-l asculta. Or cati tenori absolventi de Conservator reusesc sa creeze impresia ca nu au in plamani un du